Pot să te îmbrățișez?

Așa se termina o discuție pe care am avut-o astăzi cu Cristi.

Cine este Cristi? Sincer…nu știu să îți spun exact. Eu stăteam pe bancă în Parcul Central din Cluj și citeam „De ce este România altfel?”

Cristi este tipul care s-a așezat pe banca de lângă mine și după o vreme în care fiecare și-a văzut de gândurile lui, m-a întrebat ce citesc, dar încă nu știa dacă o să il ignor sau îi voi răspunde.

I-am spus ce citesc și l-am intrebat direct: Tu ce crezi, de ce este România altfel?

Cristi: Aș putea să îți spun zeci de motive pentru care este altfel.

Și toate sunt negative?

Nu, din contră, pozitive pentru că trebuie să ne iubim țara și să vedem frumusețile ei, fără să fim mereu încruntați.

Apoi am ținut cartea în mână fără să mai reușesc să citesc din ea deoarece am început discuțiile interminabile despre societatea noastră, despre ideile cu care suntem crescuți, despre frica adeseori întâlnită la părinții noștri.

Acum te întreb. Ție ți-a spus vreodata mama, tatăl sau bunica ta: Dar o să fie greu, sunt așa de mulți oameni, tocmai tu să reușești? Mai bine rămâi acasă și facem cumva să fie bine, nu te chinui.

Mie mi s-a întâmplat. Dar încăpățânarea trebuie să fie arma cea mai bună contra mediocrității și a eșecului. Trebuie să ne încăpățânăm dacă dorim să reușim, să muncim din greu și să fim perseverenți.

Cristi îmi spunea că el „s-a deșteptat” dintr-o tristețe care l-a ținut până anul trecut când, treptat, a început să realizeze că viața este frumoasă, că merită să te bucuri de lumea din jur și că viața adevărată nu este la televizor.

Uită-te în jur. La televizor vezi numai răutate. Nu vezi cum este viața de fapt. Aici în parc oamenii aleargă, zâmbesc, stau pe bancă, citesc.

I-am spus cum văd eu situația, i-am spus că eu consider că doar prin muncă poți să ai succes, dar desigur că avem și câteva excepții care nu sunt relevante acum.

Împlinirea și zâmbetele vin în urma succesului personal. În momentul în care realizezi unele lucruri din experiența ta, atunci te consideri mai sus și mai fericit. Pentru că nu sunt neaparat mai fericiți cei ce nu știu.

Cristi: Tata se uită mereu la televizor. Mai tot timpul pe Antena 3. După aceea mă sună să mă întrebe dacă sunt bine, dacă am pățit ceva și să îmi spună să am grijă de mine.

Frica se instaurează în sufletele oamenilor atunci când văd numai topoare, mahalagioace, scandaluri, cuțite, bătăi pe stradă, în baruri, oriunde.

Așa ar trebui să fie? Parcă televizorul era un mod de relaxare. Bine că măcar putem alege să ne uităm la ce dorim, nu ne obligă nimeni să alegem doar ce este mai rău din bine.

Eu nu am televizor. Nu vreau să am, nu îmi lipsește deloc, m-am „descotorosit” de el încă din liceu. Am refuzat să mă mai uit. Când ajung acasă mă mai uit cu mama la un film seara, când stăm să povestim de-ale noastre.

Apoi brusc mi-a spus:

Internetul m-a doborât, dar tot internetul m-a ridicat.

Eu i-am spus că din tot internetul de care dispunem, noi suntem datori să alegem doar ce e mai bun din el.

La fel este și cu oamenii. Trebuie să îi alegem pe cei mai buni, oamenii noștri, oamenii cu care ne înțelegem și cărora le putem aduce un zâmbet sau oamenii care ne fac să ne simțim bine în pielea noastră.

La final, mi-a spus:

Pot să te îmbrățișez?

Am fost puțin confuză, nu știam pentru câteva secunde cum să reacționez. Eram pe iarbă, în picioare, printre copaci și se înnopta în curând. Voiam să revină fiecare pe drumul lui: eu spre Plopilor, el spre centru.

Dar tot mi-a smuls o imbrățișare și un zâmbet. Pentru că în viața asta trebuie să ne bucurăm de micile bucurii.