Jurnalism sau …nu?

Acesta este un articol care zace în drafturi de o lună, două. Poate că eram prea nervoasă ca să îl public.

M-am săturat de multe lucruri din presă și nu vreau să fiu în oala celor care sunt arătați cu degetul. Nu îmi place să spun cuiva că sunt la facultatea de jurnalism și să chicotească spunând ce caut acolo. „Cine mai are încredere în presă?”

O singură dată mi s-a întâmplat de curând ca o persoană să fie sceptică și să vină cu rețineri la un interviu despre muzică. Nu politică, nu despre religie, ci despre muzică, el fiind chitarist într-o formație.

Mi-a spus în față când am terminat de vorbit și a văzut că este totul în regulă:

Dacă erai de la vreo televiziune, de la vreun trust nici nu vorbeam cu tine.

Chiar nu vreau să mai trec prin așa ceva. Eu iau interviuri oamenilor care îmi plac și care consider că au ceva de spus, sunt aparte. Până la urmă scopul este de a-i promova, nu de a le denigra imaginea.

Dar oamenilor le este teamă când văd microfoane și camere video îndreptate spre ei. pentru că ei știu că jurnaliștii au un interes, poate o să îi pună intrebări dificile și apoi o să îl facă de rușine în fața unei țări, din cauza unei gafe minore.

 „Schimbare” este cuvântul care îl definește pe om într-o anumită măsură.

De-a lungul timpului, multe schimbări s-au produs în felul în care acționează oamenii, la cum vorbesc, conduita lor este alta decât în urmă cu două decenii, am trecut de industrializare, de două războaie mondiale și de multe alte schimbări pe diferite planuri.

Este bună schimbarea?

Schimbarea este bună atâta timp cât implică lucruri pozitive, lucruri care îmbunătățesc ceva, care îl aduc ceva de la un anumit stadiu la altul mai performant, mai rapid, mai bun.

Inventarea tiparului de către Johannes Guttenberg a adus cu sine multe schimbări asupra lumii și a dus spre apariția cărților, a ziarelor, a jurnalismului.

Deși în ziua de astăzi sintagma „jurnalismul din România” nu are loc în aceeasi frază cu numele lui Guttenberg. De ce? Deoarece o mare parte din presa din România a decăzut foarte mult și cititorul nu știe ce să creadă, ajungând să nu mai aibă încredere în ceea ce îi spune presa zi de zi.

În primul rând, jurnaliștii au rolul de a informa cetățenii asupra unor evenimente, campanii, persoane și de a informa publicul asupra oricărui lucru care ar putea să îi folosească sau să îl evite, alături de rolul său de divertisment, de relaxare.

Acesta este primul rol și cel mai important, din care derivă alte lucruri care țin de etică, profesionalism, dedicare și altele.

Au uitat jurnaliștii de ce s-au apucat de această meserie și care este scopul ei?

Poate că de la început scopul lor nu era de a informa, ci de a provoca și de a promova scandalul. Poate că ei asta voiau de la cariera lor, să fie în centrul atenției, în centrul nebuniilor politice și sociale de tip telenovele mediatizate, dar poate că ei nu știau că o să ajungă să îi plătească pe bătrâni să leșine în fața camerelor doar ca să aibă audiență. Poate că ei chiar nu au avut ce face și a trebuit să provoace o furtună de nisip la malul mării doar prin forța piciorului care dă în nisip pentru a-l face să se ridice (cazul de aici de la Realitatea TV).

Poate că Emil Boc chiar trebuia să apară gol la televizor, pentru că unii „jurnaliști de excepție” au decis că un material în care fostul prim-ministru Emil Boc apărea nud (în timp ce se schimba la o sală de fitness) merită să fie dat pe posturi.

Au uitat de etica, de valorile pe care au încercat să le insufle bunicii, părinții, profesorii?

Ei nu se simt ciudat când inventează copii ilegitimi, când încearcă să scoată tot ce este mai rău dintr-un subiect, când fac fotografii care nu ilustrează realitatea?

Nu se simt ciudat când văd cum comentează lumea referitor la articolele lor care nu pot fi incadrate în presă? Publicitatea negativă este tot publicitate, nu?

Nu pot să înțeleg cum mai pot ieși unele persoane pe stradă. Obrazul și nepăsarea îi ajută.

Da, poate că acesta este viitorul presei românești.

Să vânăm oamenii publici la restaurant, la sală, la bazinul de înot și desigur, la toaletă.

Să filmăm morții, să insistăm să ne lase „numai puțin domnu, un cadru trag și eu” cu sângele mortului.

Să inventăm grosolan tot felul de baliverne, să arătăm la tv numai plastic și botox, discuții aiurea din care nu ai de învățat nimic, „retrospectiva” Oanei Zăvoranu în anul 2012 ș.a

Asta a ajuns jurnalismul?

Să fie practicat doar de persoane viclene, rele, cărora nu le pasă de cei din jurul lor, ci celor vor doar exclusivități și informații menite să ajungă în tabloide, fiind în stare să facă orice ca să le obțină.

De ce toate aceste idei?

De ce un brutar își face treaba așa cum trebuie fără să uite cum?

Rolul lor este de a hrăni o populație cu ceea ce el prepară. Asta implică ca acel produs să fie bun. Dacă este bun, cetățeanul mai cumpără o dată. Daca și a doua oară i-a făcut plăcere să consume acel produs, îl va cumpăra din nou și va deveni un client.

Revenind la jurnalism, nu este cam la fel situația?

Nu, nu este la fel din punct de vedere practic, ci ar trebui să fie.

Jurnalistul adevărat ar trebui să se gândească mereu la rolul lui în societate. Rolul său de a informa, de a ajuta oamenii și comunitatea să afe toate informațiile de care au nevoie, în mod real.

Codul deontologic ar trebui să fie pe mesele, ușile sau frigiderele celor care vor să practice această meserie pentru a nu uita sau pentru a știi. Din acest cod, următoarele articole le putem extrage, analiza și observa că nu se regăsesc deloc în unele gesturi ale unor jurnaliști.

• În articolul 1 scrie faptul că ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecințele ce le-ar putea avea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi corect informat.

Publicul are dreptul de a fi corect informat și are dreptul de a fi respectat, repectând întocmai acest articol. Dacă jurnalistul nu face asta, încalcă un drept constituțional, ceea ce înseamnă că nu respectă legea și ar putea fi pedepsit de către lege sau de către societate prin neîncredere.

Neîncrederea populației atrage după sine o serie de lucruri care se răsfrâng asupra jurnalistului și asupra echipei de lucru din care face parte, din punct de vedere material și al veridicității.

• Următorul articol spune că ziaristul poate da publicității numai informațiile de care este sigur, după ce le-a verificat din cel puțin două surse credibile. În teorie este simplu, sună ușor de făcut, dar în practică nu se mai întâmplă asta. Unii spun că din cauza timpului limitat.

Dar nu este mai bine să verifici, să fii sigur de o informație decât să o publici nesigură, ca apoi să îți atragi ură, antipatii și neîncrederea cititorilor sau a publicului?

Multe lucruri mai sunt de dezbătut pe această temă. Atât de multe exemple negative, dar și pozitive sunt de pus „pe tavă” și de analizat încât nu ne-ar ajunge o pagină de ziar sau o oră de emisiune TV.

Jurnalismul începe să își piardă tot mai mult din scopul și rolul care le-au consacrat și nu ar trebui să fie așa.

Se spune că mass-media este a patra putere în stat. În această situație, rezultă că puterile care conduc România lasă de dorit, astfel că se cere o reinventare, o restructurare teoretică și practică pentru ca lucrurile să se redreseze. Multe opinii pe subiectul introducerii unor legi care să reglementeze practicile jurnalistilor găsiti și la Vlad Petreanu și Chinezu, dar văd că se extinde foarte mult subiectul.

Din punctul meu de vedere a început să fie tot mai necesară  o lege a presei. Trebuie să existe câteva legi care să îi oprească pe unii „jurnaliști” să mai strice viețile oamenilor cu nesimțire.

Bine că vând nesimtirile astea. Dar dacă urmărim tirajele și vânzările tabloidelor majoritatea românilor vor conținutul ăsta. Ei cumpără mizeriile astea ca să le „consume”, să devoreze tot ce e  lipsit de profesionalism și etică.

Unii vor asta, dar alții nu.

Vrem calitate, așa că haideți să cerem calitate! Deja s-au săturat tot mai mulți oameni de prostiile care circulă în mass-media cu pretenția de materiale jurnalistice. Dar păcat că interesele și materialele astea sunt dictate de bani și banii vin de la politicieni.

De aceea găsim cu greu materiale fără culoare politică.

Am putea dezbate atâtea ore în șir „subiectele” astea și mai ales…ce o să se întâmple în presă când Florin Piersic nu va mai fi printre noi? Și Hrușcă?